Era o vreme cand visam sa scriu cel mai bun post


Era o vreme cand visam sa scriu un post care sa devina viral si sa ma pis cam pe toti bloggerii, care si asa imi sunt antipatici, si mi se pare absurda audienta lor. Era o vreme cand nu numai ca tineam la parerea mea, dar tineam s-o impun, ma simteam inconjurat de atata prostie si ignoranta, incat eram atat de ignorant eu insumi, crezand ca eu voi putea lumina calea spre adevar, ca eu detin adevarul si trebuie impartasit, trebuie sa fie acolo, in lume, de parca eu eram ultimul aparator, mai rau ca-n filme proaste cu buget astronimic si actori siroposi.

Era o vreme cand ma simteam indatorat sa scriu, chiar daca nu-mi puteam forma ideile, chiar daca era contrar metodologiei mele de-a asterne niste cuvinte, de-a le da viata. Stateam cu un amarat de notepad gol deschis in fata, 1-2 ore, si scriam aberatii, tot incercam sa pornesc o idee, poate poate dupa prima propozitie, restul va decurge de la sine. Dar niciodata n-a mers asta, si adesea m-am ales cu niste postari de care si mie mi-era jena apoi. Ca nu ma regaseam eu acolo, nu eram eu, era o imagine pe care cautam s-o impun, s-o fac cunoscuta, sa o sadesc in mintea unora. Cautam sa fac ce fac altii, si dispretuiesc enorm de altfel. Dar niciodata nu m-am chinuit prea tare, pentru ca imi era putin peste mana, nu ma simteam bine. Si pentru asta, ma bucur fantastic.

Adevarul este ca sunt idei si idei, sunt idei pe care le-ai expune, si le-ai dezbate, dar nu poti. Pentru ca ai cunoscuti, si pentru ca unii cunoscuti te iau peste picior apoi. Unii poate se simt ofensati si iau ceea ce spui personal, altii cred ca vrei deliberat sa exprimi ceva ce in fata n-ai curaj, fiecare isi face filme, toti iau ca pe ceva personal. Pentru ca asta facem toti in general, cautam sa luam totul personal, fie ca este vorba de-o idee pe care am vazut-o in filme, pe care am citit-o intr-o carte, sau pe care am auzit-o intr-o discutie purtata de doi necunoscuti, in metrou, alaturi de noi. Luam totul personal, si comparam cu noi. Daca ne convine, suradem si ne simtim si mai indreptati cu ideologia noastra, cu parerea noastra, suntem mai mandri de ea, ii dam un aer de adevar si mai puternic. Daca insa este contrar a ceea ce credem, ne simtim ofensati, ne lasa un gust amar, criticam, si ne mintim ca filmul are de fapt un fundament prost, ca artistul care a scris piesa e un ignorant, ca aia doi care purtau discutia pe treapta de sub noi erau niste habarnisti, care nu erau cititi si vorbeau din auzite, ca 2 inculti.

Ne place sa conservam, ne place la nebunie sa vedem totul ca un afront personal sau ca un act de-o inutilitate grava, insa niciodata nu cautam partea de mijloc, niciodata nu suntem receptivi. Pentru ca ne ofenseaza, pentru ca ne place sa credem ca avem dreptate, pentru ca ne place sa consideram ca noi stim. Chiar daca stim, si realizam constant, ca de la an la an ne schimbam, si principiile noastre se schimba, si anumite idei se transforma, si noi evoluam, ne place sa consideram ca in fiecare moment al vietii, ceea ce noi tinem drept adevarul pur, este adevarul pur. Nu acceptam nici macar discutii pe baza asta, luam totul personal.

Mai sunt idei pe care le-ai dezbate, si le-ai expune, dar ti-e frica. Pentru ca sunt poate prea personale. Pentru ca se poate ca unii sa-si faca o impresie proasta despre tine. Si aici nu vorbim numai de cunoscuti si apropiati, aici vorbim de oameni pe care poate ii cunosti acum, de o fata care ti-a picat cu tronc, si vorbesti cu ea, si incerci sa o atragi de partea ta, si ea e interesata de tine, si inevitabil vede ca ai si-un blog. Asa ca-l cerceteaza, e normal, e curioasa, vrea sa vada mai multe despre tine, informatia e bratara de aur in zilele noastre, se stie. Si da peste un post, o parere, o fraza cu care nu numai ca nu este de acord, dar se simte repulsata. Pentru ca ia personal, ca oricare alt om, ia totul ca un afront personal, ca si cum atunci cand ai scris ce-ai scris, vorbeai direct cu ea, i te adresai ei, ii reprosai sau incercai sa-i darami conceptiile. Asa ca se sperie, isi face o imagine despre tine inainte de-a te cunoaste, una virtuala, nu-ti da nici macar sansa sa-i arati contrariul, sau sa-i arati adevarata ta forma, ea crede ca te-a deslusit. Pentru ca oamenii in ziua de astazi au toti impresia ca ei cunosc oamenii, ca ei recunosc tipare, ca ei pot pune degetul unde trebuie.

Mai este bineinteles si varianta cealalta, unii sunt impresioniati de ceea ce scrii, si-si fac o imagine legat de tine, fara a te cunoaste. Si apare unor admiratia, apar asteptarile nefondate, care atunci cand se naruiesc intr-un anumit punct, pentru ca inevitabil, la un moment dat, parerea ta si parerea lor vor divaga, nasc o dezamagire imensa, si reprosuri, si ura, si multe alte sentimente care nu-si au locul, pentru ca este vorba doar despre un blog. Este vorba doar de niste pareri. Este ceva ce nu afecteaza pe nimeni, in mod direct, in viata de zi cu zi, este ceva ce este acolo pentru a stimula, pentru a aduna niste oameni, pentru a oferi o alta perspectiva, sau una care s-o intareasca pe cea curenta.

Dar oamenii iau mereu totul personal. Si oamenii mereu cauta sa critice, mereu cauta sa barfeasca, mereu cauta sa mai zica despre Xulescu sau Xuleasca ce-au mai facut, cauta acel ceva care sa-i puna intr-o lumina aparent neplacuta. Pentru ca majoritatea oamenilor din asta se hranesc, din lumina proasta a altora. Pentru ca asa au fost invatati, pentru ca asa s-au obisnuit, pentru c-au uitat ca totusi, mai sunt si alte variante, mai fructuoase, mai oportuniste pentru sine.

Era o vreme cand visam sa scriu un post viral, si sa ma pis pe toti bloggerii, care mi se par absurzi. Recunosc, niciodata n-am urmarit mai mult de 2-3 bloguri deodata, si si de acelea m-am plictisit rapid. Pentru c-am observat acelasi lucru la toti :  monotonia, constanta, repetitia. De la inceput pana la sfarsit, merg pe aceeasi unda, nu schimba niciodata discul, dupa 2-3 luni, deja sunt previzibili, deja devin plictisitori, deja imi par iar niste oarecare.

Habar n-am daca eu am facut asa ceva sau nu, si respect sincer pe oricare om mai intra pe aici, a citit acest post pana la final, si face asta de mai mult de jumatate de an. N-am de unde sa stiu daca este obisnuinta actul, sau placere, sau doar curiozitate, dar pentru asa ceva, respect. Eu m-as plictisi de mine, ca si de altii probabil. De aceea nu ma recitesc niciodata, de aceea nu citesc a doua oara ce-am scris niciodata. Las cum a fost scris, cu o litera mancata pe aici, cu o idee scrisa aberanta pe acolo, cu un paragraf fara logica pierdut, pentru ca ma simt mai diferit asa.

Cert este ca iubesc sa scriu, si sa transmit anumite sentimente, sau idei, dar numai cand simt ca trebuie exprimate. De obicei le pastrez pentru mine. Sau nu sunt langa PC cand le traiesc, si pana ajung la PC, doar mi le aduc aminte, dar nu le mai simt la fel, nu mai sunt vii, nu mai au aceeasi intensitate, si sa le exprim ar insemna sa ma fortez sa scriu o aberatie.
Imi iubesc si-mi urasc blogul in acelasi timp. Ce interesanta concluzie.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s